Părinții complexați educă copii complexați. De ce avem o generație de oameni neîncrezuți?

Discutam zilele acestea cu cineva despre povestea asta cu Bacalaureatul în Moldova și am ajuns la concluzia că problema cea mai mare nu sunt testele și notele, dar atitudinea părinților.

Trăim într-o societatea unde relațiile umane sunt afectate tot mai mult de opinia publică. Oamenii nasc și cresc copii nu pentru că își doresc asta, dar pentru că așa trebuie, iar după asta îi impun să facă lucruri bizare ca să le palcă neamurilor, prietenilor sau vecinilor. În cazul în care copilul refuză, cel mai mare argument este că își face părintele de rușine, că e mic și trebuie să tacă și să facă ce i se zice și că dacă nu ascultă o să fie bătut.

Acești oameni, care își cresc urmașii după astfel de principii antice, nici nu își dau seama cât de mult îi traumatizează. Or, e mai ușor să sperii copilul cu o curelușă decât să îi explici de ce nu se poate să picteze peretele, de ce trebuie să mănânce supă la amiază sau de ce e nevoie să își strângă jucăriile de prin cameră.

O notă proastă nu înseamnă că elevul este prost, universitatea nu îl face mai deștept iar o meserie prestigioasă nu îl va face mai fericit. Dar el trebuie aibă note bune și studii superioare, pentru că așa vor părinții, pentru că lumea o să zică ceva și ca să nu îi fie rușine. Când acesta nu are succes în profesia care i-au ales-o, tot părinții se plâng mai că odrasla le este nefericită. Numai că puțini dintre ei înțeleg de ce este nefericită.

Nu vreau să generalizez, dar mulți părinți de la noi le taie aripile copiilor în loc să îi încurajeze. Dacă piciul greșește, mama sau tata ar trebui să îi spună de ce nu e bine ce a făcut, cum să procedeze data viitoare și să îl îndemne să le ceară sfaturi. Lucrurile însă nu stau atât de bine, iar atunci când copilul se apropie de părinți să le spună ceva, aceștia nu au timp, li se pare că nu este important sau se pierd și îi răspund micuțului că este prea mic că să știe ce îl interesează. După câteva asemenea situații piciul își creează propria lume, începe să se simtă lipsit de valoare și i se face frică să-i mai întrebe ceva pe cei mari sau să le dezvăluie ce simte și ce se întâmplă în viața lui.

Trăim în secolul 21, iar țara (dar și planeta în general) are lipsă critică de oameni buni, încrezuți și sinceri, care să-i poată crea viitorul. Nu izbiți personalitatea copiilor de zidul complexelor personale și nu lăsați egoismul vostru să le doboare visurile.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s